Duminică seară, la meciul Dinamo - CFR, fotbalul românesc a revenit la momentul zero. Adică s-a întors de unde a plecat. După un secol şi ceva, iată, avem din nou echipe formate exclusiv din străini.
Nu s-a mai întîmplat asta din 1899, cînd prima minge de fotbal a ajuns în ţară, în bagajele unui student. Pe acele vremuri, cînd Colentina era unul dintre granzii bucureşteni, toate echipele arătau ca CFR. La modă nu erau sud-americanii, ci englezii, nemţii, americanii. Cu greu găseai în lot vreun băştinaş, vreun Minteuan sau Mureşan.
Pe atunci, dacă doi jucători se certau, strîngea fiecare un grup de prieteni şi îşi făcea club. Marea problemă era transportul la teren. De obicei, se închiria o trăsură de lux, care trecea pe la fiecare jucător acasă. Absenţele din lot erau altă problemă. Unii fotbalişti veneau la meciuri pe ascuns, fără ştirea celor de-acasă. Dacă erau prinşi în flagrant, cu mingea la picior, ieşea cu polemici în familie.
Sigur, s-au făcut progrese. Jucătorii nu mai cară barele transversale acasă, de teama hoţilor. Porţile nu mai sînt făcute din grămezi de paltoane. Există tribune, terenurile sînt împrejmuite. Avem campionat. Pe la 1900, şefii de cluburi erau şi căpitani, şi antrenori, şi arbitri. Între timp, au apărut specialiştii. Şefii nu se mai ocupă chiar de toate. Unii, de exemplu, nu antrenează. Doar stau pe bancă şi se uită la meci.
După o victorie cu 5-1, rapidiştii au avut parte doar de ecoul propriilor aplauze. Iată primul sunet clar după o perioadă tulbure. Care a început cînd oare? Cînd a plecat Bergodi, cînd a venit Rednic?
Sigur s-a întîmplat ceva în iarnă, cînd totul era de cîştigat. Atunci s-au pronunţat misterioasele vorbe “Rednic a pierdut vestiarul”. Cuvinte fatale pentru orice echipă. Pînă la urmă, ce e vestiarul? Un tabernacol, o Sfînta Sfintelor? În cazul ăsta, a intrat vreodată Rednic cu adevărat în vestiar? A fost el îngăduit în spaţiul sacru dintre băncile cu lustru vişiniu? El, care venise asprit de aureola altei înfrîngeri? Tocmai pierduse vestiarul lui Dinamo. Şi părea că va pierde orice alt vestiar, de atunci încolo. Logic, previzibil, suspect de previzibil, la Rapid a început să piardă jucătorii, unul cîte unul. Pur şi simplu. Ziua şi jucătorul. Pînă cînd n-a mai vrut să-i cîştige şi a căutat alţii. Apoi lucrurile s-au complicat, orgoliile s-au ramificat ca un mucegai nobil. A început returul şi, între meciuri, la Rapid continuau luptele parazite din care nu cîştigă nimeni.
Pînă la urmă, ce e vestiarul? O cutie neagră, care trebuie cercetată ca să desluşeşti prăbuşirea. Un recipient prost luminat şi prost aerisit, în care intră de-a valma informaţii, oameni, stări şi bani, promisiuni, amintiri, proiecte şi proiecte de amintiri. Intră Rednic şi iese Burdujan cu pumnul ridicat, “îi bagă pe străinii lui, să-şi ia comisioane”. Intră Pancu, purtat pe braţe de fani şi iese din tunel cu banderolă. Apoi banderola atîrnă în iarbă. Banderola a pierdut vestiarul. Sau invers, vestiarul a pierdut banderola, în mod misterios şi inevitabil.
Să fie vestiarul o cutie goală, la fel ca tribunele de sîmbătă seară? O fi, cine ştie? Poate că nu conţine decît tăcerile de glaspapir dintre bărbaţi şi ecourile. Ecourile conducerii, ecourile galeriei, ecourile aplauzelor din cupele europene, frînturi de imn şi sunetul de căluş al brichetei lovite de ţeasta arbitrului. Trebuie să-ţi imaginezi fotbalul fără sonor ca să înţelegi acel sunet.
Pînă la urmă, ce e vestiarul? Secvenţa nevăzută din filmul meciului. O cămăruţă întunecoasă în inima unei echipe. Un templu camuflat unde intră bărbaţi şi ies fotbalişti. Acolo se produce alchimia jocului. Acolo, nu în mintea antrenorilor, nu în aplauzele fanilor, nu în promisiunile conducătorilor, acolo în vestiar se nasc şi mor şi renasc echipele, zburătăcind ca nişte Phoenicşi.
Şi acum victoria cu Ceahlăul. A cîştigat Marian Rada vestiarul? Sau noua conducere i-a cucerit încrederea? Nici, nici. Vestiarul Rapidului s-a cîştigat pe sine. Asta-i tot. Şi-a recăpătat rezonanţa. Aproape la timp.
