La degetul lui

Putea fi nebunia ta, Hagi. Frumoasa ta nebunie care te împinge şi acum pînă în marginea terenului. Dar n-a fost. N-a fost decît delirul sălciu al unui străin care te priveşte de sus, din lojă. N-a fost. Cu toate micile […]

Putea fi nebunia ta, Hagi. Frumoasa ta nebunie care te împinge şi acum pînă în marginea terenului. Dar n-a fost. N-a fost decît delirul sălciu al unui străin care te priveşte de sus, din lojă. N-a fost. Cu toate micile semne de revoltă, capul răzmerit al lui Goian, intrările lui Rada, la limită, intrarea lui Surdu. Dar n-a fost. Cu toate minutele de rezistenţă la absurd, la deciziile elucubrate care taie oamenii în jumătate. Care taie echipele în două. N-a fost. N-a fost Slavia contra Stelei, ci Steaua lui Hagi versus formula lui Becali. Cehii au îndeplinit o formalitate. Dezbinarea fusese împlinită de acasă, de la Bucureşti. Patronul şi-a făcut datoria.

Putea să fie visul tău, Hagi, dar n-a fost decît un meci pe jumătate visat, pe jumătate dictat. Netedă şi cenuşie ca lama sabiei, Slavia n-a fost mai bună decît la moral. A avut tăişul de oglindă. Iar Steaua a fost carnea vie, golită la poruncă de conţinutul straniu, numit îndeobşte voinţă de a trăi.

Nebunia ta, Hagi, cea de acum, a fost să crezi ca disperatul că relele mărunte vor rodi un bine. Sau măcar un rău suportabil. Cît despre nebunia ta, cea frumoasă, poate în altă viaţă, cu altă stea, în alt univers. Care se roteşte numai în jurul arătătorului pe care-l săruta Goian.