Raritate

Hagi nu e un expert în comunicare, dar, cînd vorbeşte, i se întîmplă să scoată, uite-aşa, cîte o perlă, din aia veritabilă şi foarte rară, de-ţi stă-n loc mintea pusă pe plictiseală.

De pildă, la conferinţa de presă de miercuri […]

Hagi nu e un expert în comunicare, dar, cînd vorbeşte, i se întîmplă să scoată, uite-aşa, cîte o perlă, din aia veritabilă şi foarte rară, de-ţi stă-n loc mintea pusă pe plictiseală.

De pildă, la conferinţa de presă de miercuri seară, s-a oprit din declaraţii şi s-a scuzat rîzînd: „Mi se pare că am vorbit cam mult”. Şi nu e prima oară cînd se scuză aşa. Pe cîţi oameni de fotbal de la noi i-aţi auzit temîndu-se că vorbesc prea mult? Cînd teama cea mare a tuturor e că vorbesc prea puţin, şi că dacă n-ar vorbi un minut, ar înceta să existe, s-ar evapora, fără doar şi poate, în uitare. Iar vorbăria lor se întinde, se întinde de la zi la zi, de la meci la meci, ca o pată de ulei pe circumvoluţiunile asfaltului.
Pe lîngă proza vulgară şi caterincoasă a capetelor vorbitoare din fotbal, ce spune Hagi e poezie pură. „Mi se pare că am vorbit cam mult”. De fapt, necazul e că Regele vorbeşte întotdeauna prea puţin.

Asta, şi faptul că nu e în stare de caterincă, pur şi simplu nu-i în stare, şi felul cum vorbeşte, cu un fel de gravitate, de parcă-şi scoate cuvintele din penar, fac din el o raritate. A, şi felul cum se bucură. Omul abia se calificase în grupele Ligii. Dar se temea că a spus prea multe. Şi s-a oprit. Cu un mic zîmbet eliberat, ca la primul cîrlig desăvîrşit în caietul de tip I. Atît. Surîsul acela, şi faptul că nu simţea nevoia de vorbe, ce lucruri rare! Da, da, există uneori astfel de momente, cînd nu simţi nevoia de vorbe, orice ar crede oamenii noştri de fotbal.