June 2007 ↓

Cît mai costă Pleşan? Probabil nici Pleşan nu mai ştie. Nu mai ştie cît face şi ce poate. Dar, dacă Steaua e interesată de el, e semn că ar trebui să coste suficient.

Şi clubul din Ghencea, şi “naţionala” mare au nevoie de Pleşan, de talentul, tinereţea şi dorinţa lui de afirmare. Nu de blazarea lui. Va putea Hagi să i-o scoată din cap, dacă-l ia sub aripa lui vulturească? Va putea oare să-şi salveze de la plictis pupilul care nu ţine morţiş să fie salvat?

Pleşan nu s-a adaptat la fotbalul bucureştean. Aşa explica plecarea precipitată de la Dinamo. Ce anume a fost prea mult pentru el în lumea “granzilor”? Ce anume îl obosea înainte de a intra pe teren? Agitaţia din jurul echipei? Exigenţele tehnicienilor? Tumultul galeriei? Nu se ştie. Cel mai probabil, nu s-a integrat în gaşcă. La echipa din Ştefan cel Mare, nu s-a simţit vedetă, ci un băiat printre alţii. Aşa că a ales varianta confortabilă pentru el, financiar şi mental, numită Poli. N-are vocaţie de lider, ci de discipol. Nu s-a stresat să se impună sub culorile viola. N-a făcut furori, nici n-a dezamăgit. Stand-by onest, fără explozie.

Cînd va exploda? Ce-i trebuie să ardă pe teren? Ce l-ar determina să-şi pună la bătaie calităţile care i-au adus supranumele de “noul Hagi”? Încrederea oarbă a antrenorului, în primul rînd. Dar mai ales încrederea oarbă, liniară a lui în el însuşi. Deocamdată, la 24 de ani, Pleşan e încă un copil al timpului său, suferind vag de un mal de siecle oltenesc. Un rebel faţă de propria lui cauză, care şi-a pus în cap să nu se întrebuinţeze mai mult decît media campionatului.

De la umbra veştedă a golului cu Germania, stă şi cugetă la cît de trecător e fotbalul. A văzut atîţia antrenori venind şi plecînd, la Craiova, la Dinamo, la Poli, cît nu văd alţii într-o carieră. A avut oferte şi ocazii cît pentru o întreagă echipă. Le-a risipit aproape pe toate. Dă, în schimb, sfaturi, clătinînd bătrînicios din cap, ca în reclamele la pensii pe viaţă. În locul mutriţei de Banderas din Bănie, afişează seninătatea amăruie a unei venerabile tinere speranţe.

Meritul lui cert e că şi-a păstrat alura de promisiune. E singura constantă din cariera lui. În rest, inconstanţe, turaţii capricioase şi evoluţii în salturi acrobatice. Chiar dacă ajunge sau nu la Steaua, de el depinde să-şi facă un nume în fotbalul mare. El decide dacă se ia sau nu în serios. E bine că s-a făcut sfătos. Ar fi şi mai bine dacă şi-ar da nişte sfaturi lui însuşi. Şi dacă ar asculta de ele.

Dacă sînteţi curioşi cum sună “Love Me Tender” la ţambal, daţi fuga să vedeţi “California Dreamin’”! Aşezaţi-vă pe scaun, lăsaţi capul pe spătar şi deschideţi ochii. Urmează un vis lucid. O feerie contemporană cu specific românesc. Se făcea că într-un sat venea un tren. Sau se făcea că un om avea un vis alb-negru şi în visul lui intra un tren color. Trenul era cu americani. Omul se numea Doiaru, profil de războinic cu nume de carte perdantă, tată singur, cu fată rebelă, pusă pe evadări.

Satul se numea Căpîlniţa, un petic fantomatic de Românie, familiar şi totuşi straniu, cu hazul lui inert, cu ofurile lui resemnate. Un sat unde viaţa decurge ca şi visul, fără consecinţe. Un loc unde nu timpul are răbdare cu oamenii, ci oamenii au răbdare cu timpul. Îl lasă să treacă şi nu încearcă să-l oprească. Nu vor să oprească decît trenul, visul, toate posibilităţile lui.

Muncitorii vin la fabrică doar să facă grevă, elevii conjugă verbul “trabajar” şi studiază în cor episodul 395 din “Esmeralda”. Toată lumea aşteaptă ceva, caută ceva, speră ceva, dar nu ştie ce. Pînă cînd apar captain Jones şi puşcaşii lui traşi la indigo. Atunci totul devine serios. “Americanii trebuie să ştie cine sîntem şi ce vrem”. Obsedanta imagine a noastră în ochii străinilor.

Nemescu şi-a construit filmul după toate canoanele visului, ordinea lumii se răstoarnă o dată cu venirea trenului şi începe isteria fericită. Nesfîrşit umorul latent al dialogurilor, savoarea bufă a scenelor de grup. Doiaru, brigand sedentar, fură din marfare, dar vorbeşte despre respectul legii. Primarul organizează “sărbătoarea aniversării satului”, “cu mici, cu bere, cu tot ce trebuie să fie frumos”. Cu folcloriste în haine de cowboy, cu trupa Universul, care execută Misterul lui Dracula, “un moment de balet şi dans”. Cu un taraf care cîntă rock’n'roll. Pînă şi Jones (Armand Assante) intră în nebunia generală şi ţine un discurs mobilizator la căminul cultural.

Despre asta este filmul lui Nemescu, despre coliziunea tragicomică dintre visul românesc şi cel american. Ce este visătorul? Eroul necunoscut al unui prezent improvizat. Doiaru, care afirmă “Asta e gara mea!”, nu “Asta e ţara mea!”. Sau fata lui, cu ciobul de gheaţă al verii californiene înfipt în priviri. Ce este visul? O adresă în formă de soare, un petic de căldură “in such a winter day”. Iar ceea ce ne ţine în picioare în “gările noastre”, este, pînă la urmă, fidelitatea faţă de propriile fantasme. Asta-i tot. Cine sîntem şi ce vrem.