Maria Andrieş

Într-o lume macistă este nevoie cîteodată de bisturiul observațiilor unei femei. Sexul slab? O glumă misogină

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Maria Andrieş
Cifre, nume, chipuri

La meciul Islanda – Argentina, din faza grupelor, scor 1-1, s-au uitat 201.000 de islandezi, adică 60 la sută din populaţia ţării, de 307.000 de locuitori. Mai mult, scrie Hollywood Reporter, citând televiziunea naţională de la Reykjavik, cei care au […]

...

Cupa celor umili

Zlatko Dalici nu va antrena Barcelona sau Real Madrid, deşi susţine că ar câştiga un sac de trofee în Champions League. Selecţionerul Croaţiei nu este un brand, iar asta nu e tocmai o fericire pentru marketingul marilor cluburi.

După cum […]

...

A cui este această Franţă?

„Cu capul în stele”, aşa a titrat L’Equipe, pe prima pagină, după calificarea Franţei în finala Mondialului. „La porţile Paradisului”, a scris Le Parisien. „Tot nu suntem campioni”, a venit contrapunctul dinspre Didier Deschamps, după victoria muncită, 1-0, din semifinala […]

...

Ireversibil

„Am cerut contractele fotbaliştilor de la LPF şi de la FRF. Nu au vrut să răspundă la solicitare şi atunci m-am dus cu Garda peste ei şi le-am luat”. Se întâmpla în 2005. Cel care povesteşte este Sebastian Bodu, pe […]

...

Franţa – Belgia, balşoi spectacol

Între noi, europenii, acum. În prima semifinală mondială, Franţa întâlneşte Belgia: două ţări vecine, prietene, care fac bancuri una despre alta. „Le Parisien” o numeşte relaţie de dragoste-ură: se iubesc, dar se tachinează.

De ce nu mănâncă belgienii covrigi? Nu […]

...

Frontiera de sub frunte

După ce vom intra în Europa, nu vom mai avea încotro să fugim. Nu-i vom mai putea aştepta pe americani. Nici măcar pe marţieni. După ce intrăm în Europa nu vom mai avea unde să evadăm din propria soartă sau […]

marți, 2 ianuarie 2007, 7:23

După ce vom intra în Europa, nu vom mai avea încotro să fugim. Nu-i vom mai putea aştepta pe americani. Nici măcar pe marţieni. După ce intrăm în Europa nu vom mai avea unde să evadăm din propria soartă sau neputinţă. Va trebui să ne înfruntăm iluziile. Şi prejudecăţile. Şi temerile. Şi să dăm piept cu viaţa care li se întîmpla pînă acum numai altora, occidentalilor.

Lucrurile se vor schimba, dar nu pe cît de repede sau pe cît de încet ne aşteptăm. La drept vorbind, generaţiile de după ’89 se află deja în Europa. Celelalte nu vor intra niciodată cu totul, vor rămîne acolo, prinse la încheietura lumilor. Ca popor, sîntem marcaţi pe termen lung de totalitarism. Purtăm în noi microbul gîndirii duble. Dar nu sîntem o cauză pierdută.

Din contra. De la 1 ianuarie 2007, toate drumurile ni se deschid. Data asta e însă o răscruce convenţională. O formalitate. Deschiderea adevărată trebuie să se producă în minţile noastre. Zidul Berlinului încă nu s-a dărîmat în capetele multor nemţi. La fel, vechile graniţe, vechile cortine, vechile reflexe de separaţie rezistă bine mersi sub frunţile noastre. Ne vom izbi de ele, pînă la epuizare nervoasă, şi nu vom şti ce ne-a lovit. Integrarea începe de acolo, de la mentalitate.

Într-un fel, semănăm cu ţăranul acela care a apărut la ştiri trăgînd după el un televizor alb-negru, într-un cărucior. A explicat la microfon că nu vrea să-şi ia TV color. „Niciodată, dom’le!”. Cam aşa sîntem, cei mai mulţi dintre noi. Vedem lumea tot prin vechile filtre. Din obişnuinţă, ochii noştri traduc în alb şi negru pînă şi culorile de sărbătoare, artificiile şi jocurile de lumini ale integrării. E un fel de orbire la mijloc.

Intrăm în Europa trăgînd după noi un cărucior cu hîrburi, povara trecutului în alb şi negru. Fotbalul nostru intră în Europa înhămat la un cărucior plin cu Romel, Jenel şi Fănel, cu Naşi şi Mitici, cu resturile cooperativei, cu mizeriile din mahalaua cu vile a tranziţiei. Fotbalul îi va căra pe lorzii şmenurilor pe marile arene, la marile competiţii. Iar lorzii se vor lăuda că au cărat fotbalul pînă acolo. Se vor bate cu pumnul în piept că fără ajutorul lor echipele noastre n-ar fi ajuns atît de departe. Ba ar fi ajuns, dar mai repede.

Dacă vrem să ne mişcăm liber, să ne simţim în largul nostru în Europa, avem nevoie de altceva. Nu neapărat de un televizor color, ci de un mic efort de imaginaţie. Să ne umplem din nou lumea cu valori şi culori, să le punem măcar în minte la locul lor. Să desfiinţăm treptat frontierele de sub frunte. Dacă vrem să trăim altfel, să jucăm altfel, să fim văzuţi altfel, trebuie în primul rînd să vedem altfel.

Comentarii (66)Adaugă comentariu

Comentează