O fază de geniu
Ronaldinho Gaucho nu e doar un mare fotbalist, ci şi un mare nătîng. L-a buşit plînsul în faţa camerelor TV, de parcă tocmai se transferase într-o telenovelă. Şi camerele, cu neruşinarea lor specifică, au arătat ditamai extraterestrul smiorcăindu-se şi trăgîndu-şi […]
Ronaldinho Gaucho nu e doar un mare fotbalist, ci şi un mare nătîng. L-a buşit plînsul în faţa camerelor TV, de parcă tocmai se transferase într-o telenovelă. Şi camerele, cu neruşinarea lor specifică, au arătat ditamai extraterestrul smiorcăindu-se şi trăgîndu-şi nasul printre amintiri din copilăria lui nefericită. Evenimentul s-a petrecut zilele trecute, la vizita brazilianului în Porto Alegre. Oraşul unde alerga la antrenamente desculţ şi mîzgos, un ţînc ca toţi alţii, doar cu dinţii răsfiraţi obraznic în afară.
Despre zîmbetul lui cu gropiţe de oţel se ştie totul. Pe cît e de faimos, pe atît e de ameninţător. Despre lacrimile lui Ronaldinho nu se ştia nimic, pentru că nu e nevoie. Dă şi el apă la şoareci, cînd pierde, dar la Porto Alegre n-a plîns ca un învins. Lacrimile acelea erau altceva decît cortina lamentabilă a ratării.
Nici n-a apucat bine superstarul să pomenească despre copilăria lui, că s-a şi înecat de plîns. Iar camerele TV bineînţeles s-au repezit să-i soarbă lacom revelaţia de pe obraji. Camerele nu scapă nici un surîs de-al lui Ronaldinho şi n-aveau cum să scape nici plînsul lui. Camerele sînt dresate să-i prezinte grimasele cu încetinitorul şi respiraţia cu amplificatorul. Dacă nu-l filmează scărpinîndu-se în cot sau ştergîndu-şi nasul, e pentru că astfel de gesturi n-au potenţial răscolitor.
În fine, camerele l-au arătat apoi bine mersi, elegant foc, cu bandană neagră, inaugurînd cu aer grav un adăpost pentru copiii sărmani din Porto Alegre. L-au prezentat aşa, ca să mai dreagă tensiunea jenantă din scena lacrimogenă. Şi ca s-o dreagă artistic de tot, camerele au trecut apoi pe o ceată de puşti care-şi glorificau piţigăiat idolul.
Lacrimile lui Ronaldinho fac de rîs toate hăhăiturile pline de sine din fotbalul românesc. Toate bubuielile optimiste, toate demonstraţiile stridente de forţă. Cei mari, cei cu adevărat puternici au curajul să se arate slabi şi să plîngă în public, cu meduzele obiectivelor lipite de faţă. Au curajul să se desprindă de filosofiile vulgare despre succes şi să fie ei înşişi, fără nici o filosofie.
Ronaldinho nu are prea des motive să-şi plîngă de milă. Ba chiar n-are motive aproape deloc. Nici de data asta n-a plîns de mila lui, mai degrabă de mila lui Ronaldinho Gaucho de demult. Pentru care nu mai e, cu adevărat, nimic de făcut. Cît o fi el de superstar superextraterestru, Ronaldinho nu poate să-şi aline trecutul. Aleargă spre propria lui copilărie, aleargă şi nu mai reuşeşte să ajungă acolo.
De aceea hohotul lui sună ireparabil şi adînc omenesc. De aceea zîmbetul lui nu e doar expresia mecanică a triumfului. Atunci cînd rîde sau cînd plînge, Ronaldinho cel mic, puştiul din Porto Alegre rîde sau plînge o dată cu el. Pe undeva, prin memoria fotbalistului bogat, copilul sărac continuă să fugă la stadion şi să spere, să-şi cîrpească ghetele şi să se joace nestăvilit. Despre asta sînt lacrimile lui Ronaldinho: despre incurabila copilărie a geniului.