December 2006 ↓

O fază de geniu

Ronaldinho Gaucho nu e doar un mare fotbalist, ci şi un mare nătîng. L-a buşit plînsul în faţa camerelor TV,  de parcă tocmai se transferase într-o telenovelă. Şi camerele, cu neruşinarea lor specifică, au arătat ditamai extraterestrul smiorcăindu-se şi trăgîndu-şi nasul printre amintiri din copilăria lui nefericită. Evenimentul s-a petrecut zilele trecute, la vizita brazilianului în Porto Alegre. Oraşul unde alerga la antrenamente desculţ şi mîzgos, un ţînc ca toţi alţii, doar cu dinţii răsfiraţi obraznic în afară.

Despre zîmbetul lui cu gropiţe de oţel se ştie totul. Pe cît e de faimos, pe atît e de ameninţător. Despre lacrimile lui Ronaldinho nu se ştia nimic, pentru că nu e nevoie. Dă şi el apă la şoareci, cînd pierde, dar la Porto Alegre n-a plîns ca un învins. Lacrimile acelea erau altceva decît cortina lamentabilă a ratării.

Nici n-a apucat bine superstarul să pomenească despre copilăria lui, că s-a şi înecat de plîns. Iar camerele TV bineînţeles s-au repezit să-i soarbă lacom revelaţia de pe obraji. Camerele nu scapă nici un surîs de-al lui Ronaldinho şi n-aveau cum să scape nici plînsul lui. Camerele sînt dresate să-i prezinte grimasele cu încetinitorul şi respiraţia cu amplificatorul. Dacă nu-l filmează scărpinîndu-se în cot sau ştergîndu-şi nasul, e pentru că astfel de gesturi n-au potenţial răscolitor.

În fine, camerele l-au arătat apoi bine mersi, elegant foc, cu bandană neagră, inaugurînd cu aer grav un adăpost pentru copiii sărmani din Porto Alegre. L-au prezentat aşa, ca să mai dreagă tensiunea jenantă din scena lacrimogenă. Şi ca s-o dreagă artistic de tot, camerele au trecut apoi pe o ceată de puşti care-şi glorificau piţigăiat idolul. 

Lacrimile lui Ronaldinho fac de rîs toate hăhăiturile pline de sine din fotbalul românesc. Toate bubuielile optimiste, toate demonstraţiile stridente de forţă. Cei mari, cei cu adevărat puternici au curajul să se arate slabi şi să plîngă în public, cu meduzele obiectivelor lipite de faţă. Au curajul să se desprindă de filosofiile vulgare despre succes şi să fie ei înşişi, fără nici o filosofie.

Ronaldinho nu are prea des motive să-şi plîngă de milă. Ba chiar n-are motive aproape deloc. Nici de data asta n-a plîns de mila lui, mai degrabă de mila lui Ronaldinho Gaucho de demult. Pentru care nu mai e, cu adevărat, nimic de făcut. Cît o fi el de superstar superextraterestru, Ronaldinho nu poate să-şi aline trecutul. Aleargă spre propria lui copilărie, aleargă şi nu mai reuşeşte să ajungă acolo.

De aceea hohotul lui sună ireparabil şi adînc omenesc. De aceea zîmbetul lui nu e doar expresia mecanică a triumfului. Atunci cînd rîde sau cînd plînge, Ronaldinho cel mic, puştiul din Porto Alegre rîde sau plînge o dată cu el. Pe undeva, prin memoria fotbalistului bogat, copilul sărac continuă să fugă la stadion şi să spere, să-şi cîrpească ghetele şi să se joace nestăvilit. Despre asta sînt lacrimile lui Ronaldinho: despre incurabila copilărie a geniului.

Ursul păcălit de fax

Traian Băsescu a refuzat în ultimul moment premiul “Politicianul Anului” din cadrul galei “Zece pentru România”. Faxul de refuz semnat de preşedinte, o mică bijuterie de “ars politica”, a transformat momentul premierii într-un fel de fabulă, cu Gigi Becali în rol de urs păcălit.

“Vă rog să transmiteţi premiul celui de-al 2-lea clasat, sau celui de-al 3-lea, sau celui de-al patrulea, sau cui doriţi dumneavoastră”. Al doilea în topul alcătuit de Realitatea TV era Gigi Becali. Următorii: Vadim şi Iliescu. Mesajul a fost citit rar, prea rar, înşelător de rar. Prezentatorul Tatulici a făcut o pauză teatrală după “celui de-al doilea”. Atunci Gigi a căzut în capcană. A muşcat momeala, ca la camera ascunsă. Se laudă că ştie ce-i aia metaforă, dar se pare că nu înţelege ce-i aia ironie. Mai ales dacă ironia e fină.

Latifundiarul a interpretat mesajul preşedintelui ca atare. El e al doilea, deci premiul îi revine lui. N-a priceput nici poanta, nici morala. Cele cinci rînduri semnate de preşedinte au acţionat asupra lui ca sfoara asupra marionetei. L-au ridicat de pe scaun, l-au scos din rînd, l-au adus aproape de scenă, cu ochii sticlind la premiu. Apoi l-au pironit în loc şi l-au întors în banca lui. Asta e puterea. Nu să apari pe scenă, invitat sau nu, meritat sau nu, ci să controlezi spectacolul din culise. Să regizezi. Băsescu nici măcar n-a fost de faţă, şi-a trimis indicaţiile scenice prin fax. Iar Gigi s-a dovedit un actor atît de previzibil, cu un registru atît de limitat.

Cinci rînduri, atît, cinci rînduri şi-o întorsătură de frază care a avut efect de upercut asupra lui Gigi. L-a trimis la podea, după ce-l ridicase aproape de rampă. Pentru că ursul Gigi mormăia, Tatulici i-a dat o temă de gîndire: “Diferenţa dintre Ateneu şi Parlament e aceea dintre mine şi Nicolae Văcăroiu”. Iar Gigi s-a apucat să rumege neîmpăcat această temă. Probabil mai meditează şi astăzi, şi va medita şi mîine. Dar fără mare spor.

După gală, s-a răţoit la reporteri: “Eu sînt cel mai tare în politică”, apoi le-a întors spatele. Cum a tras el concluzia asta e problema lui. Dar concluzia păcălelii de la gală e alta. Gigi era hipnotizat de premiu. Saliva să urce pe scenă, să fie aplaudat. Dacă s-ar face un top al celor mai creduli, al celor mai îngîmfaţi, al celor mai tupeişti sau al cui doriţi dumneavoastră, Gigi s-ar duce întins să-şi ridice trofeul. De unde reiese clar că diferenţa dintre Băsescu şi Becali e aceea dintre Pavlov şi cîinele lui.