November 2006 ↓

Nu ştim ce părere au nemţii, dar noi, românii, preferăm să-l vedem dansînd pe Borcea, nu pe doamna cancelar Angela Merkel. Nu că am fi naţionalişti, dar, după cum s-a văzut la turneul final din Germania, doamna cancelar dansează atît de meticulos, încît ne-am risca să-l vedem dansînd în locul ei şi pe Mircea Sandu, prin tribune la Mondiale şi Europene.

O fi dureros, pentru nemţi, după cum titra Bild, dar pentru Dinamo e dureros de frumos acest 2-1 cu Bayer. Dureros, pentru că vine după 17 ani de agonie furtunoasă. Frumos, pentru că pune capăt zbuciumului şi armonizează echipa din Ştefan cel Mare cu propria ei istorie.

Era şi timpul? Era timpul, dar nu acum, ci acum cîţiva ani. Pentru Dinamo primăvara europeană trebuia să sosească mult, mult mai devreme. Dar şefii alb-roşii au decis s-o amîne. Să-şi facă ei plinul, să-şi pună daravelile pe roate, să prindă cheag, pentru ca apoi să-şi permită să fie generoşi cu investiţiile în echipă. În ultimii ani, Dinamo a fost tîrîtă în situaţii-limită din pricini egoiste. A fost maltratată de luptele pentru putere din cadrul clubului.

În toate afacerile astea personale, suporterii au fost abuzaţi în fel şi chip, au fost bruftuluiţi, dezbinaţi, dispreţuiţi, împăcaţi, fraieriţi, duşi cu vorba. Şi n-au dat bir cu fugiţii. Au fost învăţaţi să rabde, să fie îmbrînciţi la poarta stadionului, striviţi de dispreţul conducătorilor, claxonaţi de jeepurile acţionarilor, purtaţi cu vorba de la an la an, ţinuţi în joc de glezne, să se antreneze pentru Liga Campionilor, în vreme ce şefii se antrenau pentru Top 300.

S-au schimbat loturi, s-au schimbat antrenori, au plecat simboluri, au dezertat preşedinţi. Dar suporterii nu s-au schimbat. Au umplut tribunele fără să crîcnească, şi-au înnodat fularele soldăţeşte, au cărat bannerele ca pe o muniţie de preţ, meci de meci, s-au amărît, au scrîşnit, dar au continuat să vină la stadion. Acum, se simt descumpăniţi.

Singurul lucru care i-a motivat pe oameni să umple stadionul din Groapă  a fost faptul că echipa avea nevoie disperată de ei. S-au obişnuit de atîta vreme s-o sprijine la greu, încît au uitat cum să-i fie alături la bine. Au pierdut exerciţiul bucuriei de durată, nu mai ştiu să-şi desfăşoare entuziasmul în falduri pe străzi.

Era timpul, da, era şi timpul să-şi aducă aminte. Şi poate cînd îşi vor aminti, vor umple un altfel de stadion. Nu vor mai degera, nu vor mai încălzi cu vocile lor un templu stalinist, frigorific şi demodat. Ci o arenă de Ligă, inundată de lumini şi cu tribunele lîngă teren. După ce au tot văzut Europa de la distanţă, suporterii merită să-şi vadă favoriţii de aproape. De ce? Pentru că secretul succesului lui Dinamo poate fi tactica lui Rednic, şutul de graţie al lui Clau-gol, răutatea energizantă a lui Ganea. Sau inspiraţia lui Borcea, că performanţa se plăteşte. Dar secretul rezistenţei lui Dinamo, în toţi aceşti ani fără primăvară, este cu siguranţă galeria.

“Nu pot să-mi exprim bucuria. Încă nu realizez rezultatul acesta” — Radu Ştefan

Cu trei goluri marcate în poarta Naţionalului şi două în cea a Jiului, Thereau poate răsufla uşurat. Nu va mai primi castane în freză prea curînd. Şi-a luat avînt la timp, înainte ca Gigi să-l cheme cu părinţii la club şi să-l tundă zero. Scalpul lui caligrafiat e numai bun să primească salutul tribal al galeriei. “Allez, Thereau!”.

Francezul a trecut cu brio cel mai greu test pentru un nou venit. Un test mai important decît părerile patronului despre coafură: testul tribunei. Dacă n-ar fi respirat forţă la fiecare zvîcnire în careu, dacă s-ar fi bîlbîit sub presiune în gura porţii, lumea l-ar fi taxat nerăbdătoare. Sau l-ar fi trecut apoteotic cu vederea, în aşteptarea altor răsărituri de carieră. 

Pînă una, alta, fanii stelişti încearcă ceea ce nici nu-i trece prin cap finanţatorului. Să găsească un limbaj comun, să-l susţină, să şi-l apropie într-un dialog pătimaş pe băieţandrul vînos care le-a cîştigat meciurile şi inimile. Oamenii ştiu să-i strige numele. Au învăţat repede. Trebuie să fie la mijloc o intuiţie fericită a mulţimii, care simte pe dată încotro să-şi îndrepte ochii. De data asta, are la ce să se uite. Într-un peisaj străbătut de frisoane naţionaliste, Thereau face figura unui mic zeu păgîn. Care ştie un singur crez. Crezul atacantului, adică golul. Pentru asta îşi merită banii şi ovaţiile. Restul e campanie electorală.

Thereau are altfel de apetit pentru joc, pentru meserie. Fibră de import sută-n sută, cu cap de extraterestru juvenil. O dată cu venirea lui, asupra Stelei acţionează din nou efectul Zenga. O undă proaspătă de fotbal, printre atîtea polemici stătute. Francezul a prins în Ghencea repede şi sigur, ca un altoi de rasă. Dintr-o altă rasă, mai serioasă şi mai veche în fotbal decît a noastră. E un capăt de minune în asta, pentru că stranierii nu prea se simt în largul lor pe solul straniu al stadioanelor româneşti.

Văzîndu-l cum tratează dezinvolt cu mingea, e imposibil să nu-ţi treacă prin cap că fotbalul lui Thereau vine din ţara Luminilor, iar fotbalul nostru din ţara Războinicului Luminii. Că fotbalul lui are o civilizaţie şi un grad de libertate în plus faţă de al nostru, îngălat de cultul servil al personalităţii. Că fotbalul lui are şcoală, iar fotbalul nostru - cooperativă. Că jocul înseamnă, printre altele, libertate de freză, libertate de mişcare, libertate de afirmare.

Iată de ce-i în stare un puşti cules aparent la întîmplare din pepinierele vestice. Iată ce produce un sistem sănătos, care cultivă talentele, nu le înăbuşă în chinuri, de crude, ca la noi. Iată ce înseamnă formarea, fotbalul deprins cu metodă, nu de la televizor sau în curtea şcolii. Cîtă vreme nu ştim să ne creştem copiii, să nu ne irite că admirăm stelele unui cer străin.