N-am vrut să mor pe teren

Poate asta înseamnă pentru voi într-adevăr ceva. Dar eu, Cătălin Hîldan, vă spun drept că n-am vrut să mor pe teren. N-am vrut să mă ridic peste frunţile voastre, fantomă semeaţă pe un steag.

Am vrut poate puţină linişte. N-a […]

Poate asta înseamnă pentru voi într-adevăr ceva. Dar eu, Cătălin Hîldan, vă spun drept că n-am vrut să mor pe teren. N-am vrut să mă ridic peste frunţile voastre, fantomă semeaţă pe un steag.

Am vrut poate puţină linişte. N-a fost să fie. Nici înaintea derbyului, în  momentul de reculegere comandat de la staţie. Rapidiştii au început să strige. Şi apoi dinamoviştii au început să strige. Zbuciumul ăsta plin de ură nu se mai termină. E mai puternic decît mine, mai puternic decît oricine şi decît noi toţi. Şi cel mai aiurea e că nimeni nu învaţă nimic, niciodată. Nici din viaţă şi cu atît mai puţin din moarte. 

N-am vrut să mor pe teren. Nu aşa. Moartea e suprema ratare, şi adevărul e că am făcut-o lată, băieţi, am făcut-o lată, mi-e atît ruşine că v-am lăsat baltă. Nu-mi mai strigaţi atît de tare numele, nu mă mai ridicaţi în slăvi, unicul, perfectul, ăla nu eram eu. Eu eram unul de-al vostru. Vă rog, vă rog mult să mă uitaţi. Să mă uitaţi încetişor, într-un colţ de tribună. Un suporter printre alţii. Nu ditai îngerul, apăsat de responsabilităţi. 

N-am vrut să mor pe teren. Dar nu ştiu cum, totul s-a întîmplat atît de repede. Aşa se întîmplă, cred, cînd o ia inima la vale. N-am vrut să fiu erou. Dar n-am avut timp să-mi fie teamă.