October 2006 ↓

Maria Andrieş despre meciul Real - Steaua

Gigi Becali s-a dus la Madrid pentru shopping. Dar echipa lui s-a dus pentru altceva. S-a dus pentru o cîtime de şansă şi o probă de caracter. Gigi s-a dus să-şi plimbe rudele. Steliştii nu s-au dus să-şi plimbe şansele. Patronul lor a pendulat ca un politician în extrema cealaltă. Din exaltat, a devenit blazat. Ei, antrenorul şi jucătorii, n-au voie să facă la fel. N-au voie să dea înapoi.

Un bărbat, dacă e bărbat, trebuie să fie mereu în căutarea unei mori de vînt. “Moara” poate fi o echipă. O competiţie. Un titlu, o pereche de ghete, două culori, viitorul copiilor, o maşină, o idee, o ţară sau o femeie. Românii au plecat în Spania după o slujbă mai bună, o viaţă mai bună. Sau pur şi simplu, o viaţă. Steliştii au plecat în Spania să dea piept cu uriaşii de pe Bernabeu.

“Moara” lor se numeşte, astăzi, Real Madrid. Nu tricoul lui Roberto Carlos, nu autograful lui Beckham, nu magazinele Corte Ingles. Victorie, egal sau înfrîngere, lupta de pe teren contează. Băieţii lui Oli trebuie să se ridice la înălţimea ei. Chiar dacă uriaşii nu sînt uriaşi, ci mori de vînt ale marketingului şi televiziunii. Chiar dacă astfel de dueluri sfîrşesc cu o trezire brutală şi un muşcat din ţărînă. 
 
Un bărbat, dacă e bărbat, trebuie la un moment dat să-şi strice rostul şi să-şi caute destinul. După ce a citit, a ascultat sau a văzut la televizor poveştile altora, trebuie să-şi înfăptuiască propria poveste. Să-şi ducă povestea în lume. Să lase totul şi să pună peste traiul lui obişnuit armura unei himere.

Dacă sînt bărbaţi, steliştii trebuie să lase în urmă istoriile de glorie din ‘86, să uite de regele Hagi şi să fie ei regi. Să-şi pună echipamentul de eroi şi să se izbească, umăr la umăr, de căpcăunii în alb. Ca şi cum şansele lor n-ar fi simple închipuiri. Ca şi cum Liga Campionilor, steluţele şi muzica aceea de catedrală care se aude în jurul ei n-ar fi plăsmuiri înşelătoare, iscate de febra mulţimilor.

Fotbalul înseamnă, cîteodată, mai mult decît un banal comerţ cu fantasme. Înseamnă nebunia să iei de bune aceste fantasme şi să le înfrunţi. Iată ce trebuie să creadă steliştii. De asta s-au dus ei la Madrid. Şi n-au rămas acasă, să citească, să asculte sau să vadă la televizor poveştile altora.

“Madrid este un oraş în care merită să vii” — Fabio Capello

Foarte bine că UEFA ne-a dat bani pentru campanie antirasism. Dar trebuia să pună şi nişte condiţii. Pentru că o campanie nu e de ajuns. Trebuie o revoluţie în sistem sau măcar o firmă de salubrizare. Altfel, la starea de scandal din fotbalul nostru, or să ajungă granzii să-şi incendieze limuzinele cum incendiază emigranţii din Paris autobuzele.

Prima condiţie ar fi ca federaţia să intre în dialog cu restul societăţii, nu să funcţioneze ca un stat în stat, cu interese şi obligaţii care mai de care mai obscure. Pentru că fotbalul e un fenomen social, înainte de a fi o afacer de clan.

În al doilea rînd, şefii FRF şi LPF să nu mai nege în cor că nu există români rasişti sau xenofobi. Românii sînt ospitalieri, deştepţi, descurcăreţi, poeţi, dar rasişti - nu. Păi, ce, în ţară la noi avem rase? Avem negri din Africa? Avem chinezi? Depinde. Dacă UEFA dă bani, avem. Dacă nu, nu. Iar Sandu şi birocraţii prăfuiţi din jurul lui îşi văd de ale lor. De campania pentru susţinerea rasei şmecherilor. Cînd iese cu  bătăi şi insulte pe stadion, trimit jandarmii. Nu-şi bat capul să schimbe mentalităţi, pentru că, în forul lor interior, nu cred că mentalităţile trebuie schimbate: “De ce să se supere, dom’le, ţiganii că le zic ţigani?”. Pentru ei, discriminarea e doar un cuvînt la modă.

Aşa ştiu ei să rezolve problemele. Pretind că nu există. Nu văd, nu aud sau nu înţeleg ce se strigă pe stadioane. Lumea lor e cristalină ca sunetul gheţii în pahar. Nici un urlet vulgar, nici un scaun aruncat în capul lui Crăciunescu, nici o înjurătură de mamă, nu-i aşa, dom’ preşedinte Sandu?

În al treilea rînd, şefii federaţiei să meargă la cursuri de maniere. Pentru că violenţele de limbaj şi ura de clasă, de şcoală şi de cei şapte ani de-acasă le-au răspîndit şi întreţinut ei, căpeteniile fenomenului, nu spectatorii lui. Dacă nu există rasism ca la americani sau la occidentali, atunci există mahala cîtă vrei, golănie şi mizerie morală în rîndul oamenilor de fotbal. De la vîrf pleacă răul. De acolo se emit mesaje mobilizatoare. Şi, ce-i mai grav, se emite indiferenţă iresponsabilă.

Cum ar putea Sandu şi ai lui să lupte să facă mai bună o lume în care se simt perfect? Cum ar putea ei înţelege şi soluţiona o situaţie care le convine. UEFA dă bani, oficialii români au cîte un spasm civic, apoi îşi văd de ale lor. Ce-i drept, nu sînt chiar nepăsători. Nu, sînt plini de bune intenţii ca Federaţia şi Liga de firme-căpuşă.