În mai anul trecut, primarul Bucureştiului spunea că Stadionul Naţional n-are cum să coste mai mult de 70 de milioane de euro. Timpul a trecut, preţul a urcat la 127 de milioane de euro în februarie, apoi la 138 de milioane de euro “la cheie”, în martie. Nu numai că proiectul devine mai scump. Devine şi mai greu de terminat. Ziua de predare e ca o iluzie optică: se îndepărtează pe măsură ce te apropii de ea. “M-au încurcat timpii morţi şi nesiguranţa constructorului. A fost nevoie să-i ameninţ de cîteva ori pe cei de la Max Bogl!”, a explicat Sorin Oprescu.

N-a precizat cum anume i-a ameninţat, dacă a ridicat doar tonul la ei sau le-a zis şi cîteva de la obraz. Dar iată cum se construieşte un stadion în România: luîndu-i tare pe constructori şi săpînd şanţuri în jurul Guvernului, “ca să iau chirie trecutul cu barca!”, altă soluţie într-un stil deja consacrat. Tot la uneltele primitive am rămas: pumnul în masă şi cuţitul în piatră!

Constructorul pe care dă vina primarul Oprescu este un constructor foarte ocupat. Are mai multe comenzi de zeci de milioane de euro pentru reabilitarea unor drumuri din Capitală. Va construi, tot pe bani publici (168 de milioane de euro), ultimul tronson din Autostrada Bucureşti- Constanţa. Pînă la Stadionul Naţional, n-a avut decît proiecte de infrastructură în România: autostrăzi şi pasaje.

Cum a cîştigat licitaţia pentru arena sportivă, în 2007, este o altă poveste, anchetată de DNA. Se pare că Primăria a optat pentru constructorul care cerea mai mulţi bani, peste plafonul prevăzut, şi promitea să termine lucrarea într-un timp mai lung. Foarte curioasă alegere! Probabil constructorii au ameninţat că sapă şanţuri prin toată Capitala dacă nu cîştigă.

Fostul primar a fost obligat de Curtea de Conturi să dea nişte bani înapoi, dar contractul pentru Naţional a rămas în vigoare. O lună de construcţie la Stadionul Naţional costă 4,3 milioane de euro. Dacă mai întîrzie lucrările, s-ar putea să ajungă mai scumpă decît un kilometru de autostradă, construit de acelaşi consorţiu: 5,25 milioane de euro. Şi să ne aflăm în faţa dilemei strămoşeşti: cine-a pus finala-n drum?

Problema lui Adrian Cristea e că discută mai bine decît joacă

Ar putea fi avocaţi şi nu orice fel de avocaţi, avocaţi pledanţi. Ar scoate bani buni apărînd cauze de trei parale, fără să nutrească altă ambiţie decît aceea de a avea ultimul cuvînt. “E viaţa mea şi mi-o trăiesc. Îmi place viaţa, care e problema?”, spunea Adrian Cristea în Gazeta Sporturilor, înaintea returului. Nici o problemă. Dacă are cineva ceva de comentat, să îndrăznească să comenteze. Ţălnar s-a arătat nemulţumit de Cristea după meciul cu Ceahlăul, Dinu a strîmbat din nas la titulatura de “prinţ”. Dar mijlocaşul lui Dinamo n-a susţinut că-i place fotbalul. Nu poate fi acuzat de nimic!

La fel Marica! După atîtea zile însorite în Bundesliga, fără nici un gol pe cer, a avut o zi proastă exact la amicalul cu Israel. Care-i problema? “Dacă e bărbat, Răzvan să mă sune şi să-mi spună. Putem discuta pe marginea oricărui subiect şi să acceptăm orice concluzie!”. Ca să vezi! O nouă perspectivă masculină! Bărbaţii adevăraţi, aşa cum îi descrie Marica, se întîlnesc faţă în faţă ca să discute. Să se înfrunte în explicaţii şi întorsături de frază!

Poate că e vorba de o modă, poate că discuţiile sînt ultima fiţă. Numai că fiţa asta durează de mult şi n-o au doar fotbaliştii. Aplombul cu care Adrian Cristea îşi explică mediocritatea, îndemînarea cu care şefii lui Dinamo explică eşecurile, înfloriturile pe care pînă şi Nicolae Badea le strecoară în declaraţii provin dintr-un ataşament străvechi, balcanic faţă de vorbe, în locul faptelor.  Nu e “mentalitate de amator”, cum presupune preşedintele dinamovist, ci manieră de ţaţă.

Care e problema? Nu că apar discuţii în jurul “naţionalei”, problema e  că nu apar decît discuţii. Problema nu e că la Dinamo se vorbeşte mult, fără rost şi fără cratimă. Problema e că doar se vorbeşte. Şi nu e doar problema lui Dinamo. Cam peste tot, în curţile granzilor, rateurile dispar sub tone de explicaţii. De regulă, pledoariile înflăcărate veneau de la oficială. Acum vin şi dinspre vestiare. Fotbaliştii au prins gustul figurilor de stil, al replicilor tari şi al raţionamentelor şmechereşti. De parcă ar fi un campionat de “debate”.

Ideal ar fi ca Adrian Cristea, Marica şi ceilalţi băieţi plini de argumente să cîştige meciurile doar din vorbe. Să-i determine pe portari să stea pieziş, iar pe fundaşi să sară aiurea la cornere. Ideal ar fi să-şi pledeze cauza la fel de convingător şi la microfon, şi pe teren. Numai că acolo, în iarbă, bărbaţii nu se întîlnesc faţă în faţă ca să discute. Nici ca să-şi compare maşinile, iubitele şi casele de vacanţă. Intră pe teren ca să cîştige. E vreo problemă?