Sânge

S-a trecut prea ușor peste cuvintele lui Gică Popescu. E o greșeală la mijloc

E cumplit de important ce a spus Gică Popescu în interviul acordat Gazetei (cum la fel e și ce n-a spus, mai ales despre carceră). Să rămânem însă la cele rostite: performanța înseamnă, mai ales, sacrificiu.
Iar Gică Popescu are o definiție exactă a dimensiunii unui sacrificiu: trebuie să scuipi sânge de la atâta efort. Mai departe: dacă nu scuipi sânge, nu dai totul. Și mai departe: dacă nu dai totul, nu ajungi în vârf.
Să ne întoarcem acum la sfârșitul ultimei săptămâni (marcată de încă o ieșire în decor a celui mai talentat fotbalist de la noi – alde Alibec) și să constatăm această diferență: Generația de Neuitat (cum i-a spus Răducioiu) – Generația de Aur (cum îi spunem noi) – a fost mare pentru că a trăit pentru ideal. Cei de atunci au scuipat sânge. Cei care au urmat au scuipat și atât.

Ce spune, de fapt, Gică Popescu este că sângele trebuie să curgă, totuși, pentru o țintă ceva mai înaltă. Și fotbaliștii timpului nostru se îmbogățesc după un sezon pe la echipe mici și foarte mici (ce, în liga a doua din China nu se câștigă parale bune?).

Cei de atunci au crescut într-un univers greșit, dar în care exista ceva și dincolo de sine. De exemplu, reprezentarea țării era o responsabilitate, era o mândrie, nu o corvoadă, nu o obligație care nu rentează economic.

Ambiția celor de acum, câtă e, se sfârșește la primul bolid și la ultima divă plastificată. Nu e nimic dincolo de finanțele personale (risipite cu cât educația e mai precară). În rezumat și în esență, Gică Popescu trage toate semnalele de alarmă. Le trage degeaba.

Trenul timpului prezent înaintează în ritmul său trucat, fără performanțe, fără respect – o lipsă care e valabilă și față de trecut, și față de viitor.

Gică Popescu ne atrage atenția că nu ne prisosesc profesioniștii. Avem vedete, avem copii teribili, avem răsfățați, avem atacanți isterici (dar fără goluri), dar nu avem profesioniști.

Nu e doar despre fotbal. E despre societatea noastră toată, în care ajunge să pretinzi că ești ceva pentru ca lumea să se comporte ca și cum chiar ai fi. În acest univers cu legi proprii în care nimic nu mai e fundamentat pe muncă, totul devine posibil și, până la urmă, totul devine un fals.

Iluzia talentului poate să țină câteva anotimpuri, te poate duce chiar la ultima clasată dintr-o primă ligă mare, dar nu mai departe. Dacă ar fi fost altfel, erau pline campionatele Europei de ai noștri, dar uite că nu sunt.

Pe scurt și pe înțelesul tuturor: sângele e chiar munca. Din păcate, munca nu mai e la modă.