Andrei Crăciun

Freelancer nu înseamnă că poți scrie tot ce îți trece prin minte. Freelancer ești când îți pasă ce scrii. Poate prea mult

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Andrei Crăciun
Marea Tristețe

În viață nimic nu trebuie să ne mire – o știau și anticii de la Roma. Am avut milenii – toată eternitatea cunoscută – să ajungem la această înțelepciune, dar iată că tot n-am ajuns. Dimineața de după noaptea în […]

...

Identitate

Bine, adevărul e că nu e deloc așa de frumos. Identitatea asta de brand e, cum s-ar spune, cam ca apa sfințită: nici nu ajută, nici nu strică. Bine, poate chiar un pic mai rău: ca o tichie cu cap […]

...

Sfârșitul revoluției

A apus timpul revoluției olandeze. După ce s-a retras de la națională generația lui Robben, iată că nici antrenorii olandezi nu mai au căutare la vârf, pe continent. A mai rămas Bosz, dar și el este pe jumătate dat afară […]

...

Golden Boy

Kylian Mbappé este un fenomen, și fiind un fenomen se cuvine să îl privim totuși de aproape. Pe continentul nostru bătrân, două școli de comentarii deja îl dispută. E o dispută care merită, la rândul ei, atenție. Unu: în ciuda […]

...

Sânge

E cumplit de important ce a spus Gică Popescu în interviul acordat Gazetei (cum la fel e și ce n-a spus, mai ales despre carceră). Să rămânem însă la cele rostite: performanța înseamnă, mai ales, sacrificiu. Iar Gică Popescu are […]

...

Sportivii sunt cu noi?

Nu doar că nu am avut un Havel, dar suntem nevoiți să constatăm că nici un Kasparov nu avem...

Permalink to Sportivii sunt cu noi?
marți, 7 februarie 2017, 2:35

În aceste zile de redescoperire, în stradă, a civismului în contra politicului defect, civism fără de care nu există totuși o societate, am resimțit absența unor voci din lumea sportului. Sunt destul de tăcuți eroii noștri.

Nu e greu de înțeles de ce – asocierea cu politicul a fost (greșit!) înțeleasă fie ca un act de trădare, fie ca o dovadă de oportunism, dacă nu de servilism. Cu alte cuvinte, una a rămas una, precum și alta a rămas alta.

Mă aflu între cei din Piața Victoriei, dar la fel de bine m-aș fi putut afla și între cei din fața Palatului Cotroceni, iar întrebarea ar fi rămas legitimă: sportivii sunt cu noi? Cu cine sunt?

România este la o răscruce, iar de drumul pe care alegem să mergem mai departe depinde soarta noastră a tuturor, fie că suntem șahiști amatori, cicliști profesioniști, campioni olimpici la canotaj sau împătimiți de oină.

Sportivii pot opta, desigur, și pentru o tăcere asurzitoare. E dreptul lor suveran. Nu se poate contesta alegerea niciunei conștiințe.

La fel de adevărat e însă că, în istorie, sportivii, tocmai pentru dragostea cu care au fost învestiți, în urma unor alegeri foarte sentimentale, au schimbat lumea. Nu e o vorbă în vânt. Chiar așa s-a întâmplat – au schimbat lumea. Cuvintele și faptele lor au altă greutate. Sunt, poate, cei mai iubiți oameni ai locului, tocmai pentru că dau un sens tangibil mândriei de a aparține.

Iar luptele cele mai grele, Muhammad Ali nu le-a dat în ring. Nikolai Starostin nu doar a supraviețuit în Gulag, iar Jesse Owens nu a câștigat doar o cursă de atletism în fața lui Adolf Hitler. Nu, el a încheiat, la Berlin, demonstrația falsității tezei superiorității absolute a rasei ariene.

Marii sportivi, fiind mai iubiți, sunt și mai lesne iertați atunci când sunt neinspirați în alegerile lor. Dar zilele acestea au fost un bun prilej pentru o poziționare lipsită de echivoc.

Și pentru că în Piețe s-a redescoperit și simțul unei comunități și e nedrept ca din această comunitate să lipsească tocmai idolii copilăriilor noastre (ați aflat că, la Victoriei, i s-a urat La mulți ani! lui Gică Hagi, de ziua sa, da? – și am fost din nou foarte tineri în seara aceea…).

Au existat și luări de poziție admirabile – am citit, la obiect, un text superb al Andreei Răducan. Dar prea puțini dintre cei cărora li s-a cântat imnul au fost în Piața Victoriei acum să cânte imnul național… Nu e trist?

Nu e nicidecum un proces de intenție (nu sunt eu omul care să fie în contra nuanțelor), e doar un regret. Mi-aș fi dorit să îi avem mai aproape.

În definitiv, am învățat să ne legăm speranțele de ei. Mi-ar fi plăcut un Kasparov al românilor, care să nu tacă, plătind prețul curajului său, atunci când noaptea, ca hoții…

Comentarii (3)Adaugă comentariu

Anonim (46 comentarii)  •  7 februarie 2017, 15:28

Si tu, Brutus? Ceea ce ma mira mai mult este nu ca ati iesit in Piata Victoriei, ci ca erati in tara! De foarte mult ori ati dezvoltat subiecte dupa ce amintiserati ca v-ati preumblat pe nu stiu unde si chiar v-am reprosat ca ati tratat subiecte din postura de telespectator, prin nu stiu ce bar obscur (sau "de fite"), cand firesc era sa vedeti "pe viu" acele evenimente sportive. Este dreptul dvs. sa iesiti in strada, insa si al fotbalistilor sa stea sa se antreneze si sa faca o recuperare eficienta! A.

pawn (8 comentarii)  •  8 februarie 2017, 2:36

ametesc.. da, am iesit la cotroceni. alta intrebare? nu ca ai merita altceva. romania (precum franta) e impartita intre colaborationisti (uita-te in oglinda), si rezistenta (da, da, nu esti tu). ai ales partea. tragi consecintele.

florian (2 comentarii)  •  15 februarie 2017, 14:21

si ce aveati de gand sa faceti in fata la cotroceni? sa-l inlocuiti pe neromanul de acolo, cu un roman cam ca ciutacu sau ciuvica?