Andrei Crăciun

Freelancer nu înseamnă că poți scrie tot ce îți trece prin minte. Freelancer ești când îți pasă ce scrii. Poate prea mult

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Andrei Crăciun
Contra: elogiu mediocrității

Cosmin Contra lasă Dinamo pe locul 7 în clasamentul la zi, și doar pronia cerească i-a salvat echipa leșinată în finalul celei mai recente încleștări cu oltenii. Pentru că fotbalul românesc e un univers magic, îmbelșugat în paradoxuri, iată că […]

...

Dar dacă nu putem mai mult?

Am văzut, telespectator, meciul dintre Viitorul și echipa celor patru consoane, luptându-mă aprig cu starea de somnolență indusă de jocul celor mai bine cotați fotbaliști pe plan intern. Ce să fac acum, dacă m-a tras la somn marele Costică Budescu […]

...

Greaua moștenire

Administrația Burleanu și-a demonstrat, totodată, profunda incompetență, în cei trei ani de putere. Au angajat un selecționer din mileniul al II-lea, părăsit de idei, un simplu tonomat de slogane goale. Christoph Daum ne lasă și el greaua moștenire – e […]

...

Lumea lui Daum

Umblam și acum cu greierii fotbalului mic prin călcâie dacă nu descăleca la noi în țară, în lumea a treia, iluminându-ne, arătându-ne calea, sofisticatul domn Christoph Daum, lăudat fie-i numele. Un vizionar, un tehnician de elită mondială în secolul XX, […]

...

Voința Liderului Suprem

Saelele și-a început ascensiunea în fotbalul românesc, urmând modelul Scornicești, dovadă că au trecut deceniile peste Câmpia Română, dar au trecut degeaba. De Saelele am citit prima dată în presa primului județ al țării noastre: Teleormanul. Era un articol scris […]

...

Sportivii sunt cu noi?

Nu doar că nu am avut un Havel, dar suntem nevoiți să constatăm că nici un Kasparov nu avem...

Permalink to Sportivii sunt cu noi?
marți, 7 februarie 2017, 2:35

În aceste zile de redescoperire, în stradă, a civismului în contra politicului defect, civism fără de care nu există totuși o societate, am resimțit absența unor voci din lumea sportului. Sunt destul de tăcuți eroii noștri.

Nu e greu de înțeles de ce – asocierea cu politicul a fost (greșit!) înțeleasă fie ca un act de trădare, fie ca o dovadă de oportunism, dacă nu de servilism. Cu alte cuvinte, una a rămas una, precum și alta a rămas alta.

Mă aflu între cei din Piața Victoriei, dar la fel de bine m-aș fi putut afla și între cei din fața Palatului Cotroceni, iar întrebarea ar fi rămas legitimă: sportivii sunt cu noi? Cu cine sunt?

România este la o răscruce, iar de drumul pe care alegem să mergem mai departe depinde soarta noastră a tuturor, fie că suntem șahiști amatori, cicliști profesioniști, campioni olimpici la canotaj sau împătimiți de oină.

Sportivii pot opta, desigur, și pentru o tăcere asurzitoare. E dreptul lor suveran. Nu se poate contesta alegerea niciunei conștiințe.

La fel de adevărat e însă că, în istorie, sportivii, tocmai pentru dragostea cu care au fost învestiți, în urma unor alegeri foarte sentimentale, au schimbat lumea. Nu e o vorbă în vânt. Chiar așa s-a întâmplat – au schimbat lumea. Cuvintele și faptele lor au altă greutate. Sunt, poate, cei mai iubiți oameni ai locului, tocmai pentru că dau un sens tangibil mândriei de a aparține.

Iar luptele cele mai grele, Muhammad Ali nu le-a dat în ring. Nikolai Starostin nu doar a supraviețuit în Gulag, iar Jesse Owens nu a câștigat doar o cursă de atletism în fața lui Adolf Hitler. Nu, el a încheiat, la Berlin, demonstrația falsității tezei superiorității absolute a rasei ariene.

Marii sportivi, fiind mai iubiți, sunt și mai lesne iertați atunci când sunt neinspirați în alegerile lor. Dar zilele acestea au fost un bun prilej pentru o poziționare lipsită de echivoc.

Și pentru că în Piețe s-a redescoperit și simțul unei comunități și e nedrept ca din această comunitate să lipsească tocmai idolii copilăriilor noastre (ați aflat că, la Victoriei, i s-a urat La mulți ani! lui Gică Hagi, de ziua sa, da? – și am fost din nou foarte tineri în seara aceea…).

Au existat și luări de poziție admirabile – am citit, la obiect, un text superb al Andreei Răducan. Dar prea puțini dintre cei cărora li s-a cântat imnul au fost în Piața Victoriei acum să cânte imnul național… Nu e trist?

Nu e nicidecum un proces de intenție (nu sunt eu omul care să fie în contra nuanțelor), e doar un regret. Mi-aș fi dorit să îi avem mai aproape.

În definitiv, am învățat să ne legăm speranțele de ei. Mi-ar fi plăcut un Kasparov al românilor, care să nu tacă, plătind prețul curajului său, atunci când noaptea, ca hoții…

Comentarii (3)Adaugă comentariu

Anonim (45 comentarii)  •  7 februarie 2017, 15:28

Si tu, Brutus? Ceea ce ma mira mai mult este nu ca ati iesit in Piata Victoriei, ci ca erati in tara! De foarte mult ori ati dezvoltat subiecte dupa ce amintiserati ca v-ati preumblat pe nu stiu unde si chiar v-am reprosat ca ati tratat subiecte din postura de telespectator, prin nu stiu ce bar obscur (sau "de fite"), cand firesc era sa vedeti "pe viu" acele evenimente sportive. Este dreptul dvs. sa iesiti in strada, insa si al fotbalistilor sa stea sa se antreneze si sa faca o recuperare eficienta! A.

pawn (8 comentarii)  •  8 februarie 2017, 2:36

ametesc.. da, am iesit la cotroceni. alta intrebare? nu ca ai merita altceva. romania (precum franta) e impartita intre colaborationisti (uita-te in oglinda), si rezistenta (da, da, nu esti tu). ai ales partea. tragi consecintele.

florian (2 comentarii)  •  15 februarie 2017, 14:21

si ce aveati de gand sa faceti in fata la cotroceni? sa-l inlocuiti pe neromanul de acolo, cu un roman cam ca ciutacu sau ciuvica?