Andrei Crăciun

Freelancer nu înseamnă că poți scrie tot ce îți trece prin minte. Freelancer ești când îți pasă ce scrii. Poate prea mult

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Andrei Crăciun
Cum așteptăm nemții

Pentru masochiștii care iubesc încleștările din fostul Sector Agricol Ilfov, s-a desfășurat clasicul Clinceni-Voluntari, încheiat cu tradiționalul 1-0, de data aceasta pentru Voluntari. A fost o partidă la capătul căreia comentatorii ar fi avut nevoie de consiliere psihologică.

Mașinăria de […]

...

Unde a dispărut zâmbetul?

La ora la care pleacă spre tipar aceste rânduri, Liverpool e încă pe locul 7 în Premier League, are, așadar, un sezon mizerabil. S-ar mai putea salva cucerind Champions League, dar e improbabil, fiindcă Bayern München sau Manchester City sunt, […]

...

Primăvara românilor

O primăvară europeană este o unitate de măsură valoroasă. Unde ne aflăm? Aici: avem o mână de români în elită. Restul sunt vorbe.

În Champions League stăm atât de rău încât dacă nu întoarce Juventus rezultatul de la Porto riscăm […]

...

FCSB nu e Steaua, e un talcioc

Mai e în plină desfășurare și telenovela Buziuc, dar asta până mâine se va uita

Victorie grea și chinuită, așadar, pentru echipa celor patru consoane. E o greșeală aici. De fapt, trăim mai multe confuzii. Prima: FCSB nici nu este […]

...

Epilog la cazul Colțescu

Colțescu n-a fost rasist, dar a fost cu siguranță neinspirat, se putea exprima mai elegant și n-ar mai fi ajuns să poarte deja, chiar dacă nedrept (spun uefajudecătorii), o etichetă. De ce să ajungi totuși aici?

O problemă de vocabular

[…]

...

Secolul fricii n-a trecut

Singura veste bună este că Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro totuși se vor întâmpla

Permalink to Secolul fricii n-a trecut
joi, 21 iulie 2016, 9:35

Rio 2016 prinde lumea, încă o dată, la răscruce. Terorismul e cotidian, Marea Britanie rămâne o insulă, în Nisa un camion ghidat de un nebun traversează oameni, în Turcia eșuează o lovitură de stat. Vremurile sunt, desigur, interesante, dar nu mai putem nici măcar visa la palmierii din Rio. Căci Brazilia s-a prăbușit într-o criză care amintește de anii ’30. Știrile care ne vin dinspre Amazon creează tabloul unei recesiuni groaznice, preapocaliptice.

În 2009, când saluta primirea Jocurilor, Brazilia era pe cale să devină a cincea putere economică a lumii. Căderea a fost atât de abruptă încât acest continent din America Latină nu mai e de găsit nici în top 10. Brazilia, pur și simplu, se scufundă. Agențiile internaționale de știri transmit că la Rio circulă tot mai mulți oameni încruntați pe străzi.

Cazurile de dopaj – delegația Rusiei nu se simte deloc bine! – nu mai au puterea nici să ridice sprâncene. Cine mai crede astăzi că atâtea și atâtea depășiri ale vechilor limite ale trupului uman sunt posibile doar din friptură, odihnă și un pahar de vin roșu înainte de culcare?

Citesc, citesc, citesc presa internațională și mă simt ca un președinte fără vocabular – sunt cuprins de atenție și îngrijorare. Lumea e speriată și e obosită, prea puțini mai au chef de Jocurile Olimpice. E inflație de evenimente sportive, industria oferă prea mult, nu e un timp bun pentru pasiune. Greșim!

Căci încă de la 776 înainte de Hristos, Jocurile Olimpice aduceau – din patru în patru ani – pacea. Omul nu s-a schimbat, de atunci, prea mult – cu toate religiile și postreligiile și lagărele și bombele atomice și progresele științei. Câteva zile de pace – din patru în patru ani – înseamnă încă un miracol. Cunoaștem: nici acest cod al unei minime decențe nu mai funcționează.

Și așteptăm Jocurile Olimpice de la Rio cu frică. Sportiv, știm bine cum stăm, și nu stăm deloc bine. Sportul în România a prins din urmă – în prăbușire – societatea. Predomină cealaltă frică, mai gravă încă – e o frică animalică în satul nostru global. Umanitatea nu mai are busolă. Am tot căutat o explicație.
Am găsit-o, târziu, într-un ziar francez, de la 1948, într-un text scris de un tânăr publicist pe nume Albert Camus, un bărbat de origine algeriană în vârstă de treizeci și cinci de ani. Ziarul era „Combat”, textul se numea „Secolul fricii”.

Și scria tânărul Albert Camus: ceea ce s-a pierdut este încrederea că dialogul dintre oameni poate funcționa, că un om se poate înțelege cu un alt om vorbind limba comună a umanității. Cei care ucideau, deportau, torturau o făceau de fiecare dată pentru că nu puteau fi convinși să nu o facă. Cum poți vorbi cu reprezentanții unei ideologii care se consideră dincolo de umanitate?

Au trecut șaizeci și opt de ani de la această concluzie. Tânărul Albert Camus avea dreptate. Timpul dialogului s-a sfârșit. Secolul fricii e aici pentru a rămâne.

Comentarii (1)Adaugă comentariu

punga68 (5 comentarii)  •  26 iulie 2016, 13:29

Andrei,te citesc intotdeauna cu entuziasm,si ma bucur de fiecare articol al tau.De aceea te rog scrie mai des,esti bun de tot! Bafta in continuare!

Comentează