Rostul

Euro a fost născut cu un scop: să apropie țările de pe continent. L-a ratat.

Era 1960, când, la Paris, Uniunea Sovietică învingea Iugoslavia, în prelungirile primei finale a Campionatului European de Fotbal. Povestea e cunoscută: la Moscova se intrase deja într-o zi de luni, golul decisiv îl marcase chiar Viktor Ponedelnik, ceea ce le-a îngăduit sovieticilor previzibile jocuri de cuvinte. Ponedelnik înseamnă chiar Luni. Ponedelnik are astăzi șaptezeci și nouă de ani și nu e tratat ca un fost mare star european, deși asta a fost. A rămas o vedetă doar pentru ruși. Campionatul European nu și-a împlinit rostul.

Euro fusese gândit ca să coasă rănile unui continent divizat de Al Doilea Război Mondial și de Războiul Rece, care tocmai dădea în clocot. Euro fusese gândit ca să vindece un continent sfâșiat de cortina sa de fier. Dar Spania lui Franco refuzase să meargă la Moscova, să înfrunte Uniunea Sovietică. Germania de Vest, Italia și, firește, Anglia refuzaseră cu totul să participe la această întrecere în care singură – dintre marile națiuni ale Occidentului – Franța a crezut.

E bine să ne reamintim toate aceste lucruri acum, când construcția europeană se surpă cu o viteză amețitoare. Predându-se demagogiei unor saltimbanci, Marea Britanie tocmai a făcut o tragică alegere istorică și viitorul nostru, al tuturor celor de pe Bătrân, pare și mai sumbru. Aici am ajuns: Marea Britanie e gata să se desprindă de Uniunea Europeană și fumează frenetic pe butoiul de pulbere al imploziei.

E bine să nu uităm nici că până și Cupa Africii pe Națiuni este un proiect mai vechi decât Europeanul de fotbal (anul viitor, Cupa Africii pe Națiuni împlinește șaizeci de ani, Euro mai are de așteptat până în 2020, dacă o mai fi cazul). E bine să nu uităm: Copa America tocmai și-a aniversat Il Centenario. Sunt vechi, domnule!

Și care mai este rostul Euro, acum, în 2016? Rusia nu mai stăpânește în Europa până la Zidul de la Berlin, nici măcar nu mai există Zidul la Berlin, dar unitatea în diversitate tot nu s-a împlinit. Vara curentă ne prinde dramatic în plin contraatac rusesc.

Istoria e dureroasă. Fotbalul a decăzut în marketing și PR, ca orice industrie contemporană, fotbalul a decăzut într-un supliment oarecare pentru turism. Europa prosperă și sigură nu mai e nici prosperă și nici sigură. Fotbalul ei – totuși, cel mai mare spectacol popular de pe continent – este exploatat până la ultimele resurse (Albania, România, Ucraina…). Și nu este adevărat că politicul a fost alungat din fotbal, ăsta e un dribling elementar. Fundamental, fotbalul a rămas propagandă, deci politică.

Se joacă mai mult, mai repede, mai repede!, mai repede!, decât la 1960, fără să se joace neapărat mai bine. Trăim toți ore tot mai scurte, și indiscutabil ne grăbim. Bucuria s-a organizat, s-a standardizat și și-a pierdut gratuitatea. Care mai e rostul?

Iar luni, la Moscova, a fost mai cald decât la Roma. Treizeci și două de grade la umbră. Și clima a înnebunit. Euro traversează cumplita criză a vârstei de mijloc. Dacă nu îi va supraviețui, nu vom mai avea nici măcar iluzii de care să ne agățăm. La Paris se joacă zilele acestea mai mult decât fotbal.
Rostul e întotdeauna viitorul.