Zicu. Oglinda

Campionatul României e leneș ca o pisică obeză la siestă. Acesta e fotbalul în care Ianis, în superba lui fragilitate, strălucește

În minutul 37 al partidei dintre Steaua București și ASA Tîrgu Mureș, Ianis Zicu a plecat, mai degrabă agale, ca un călător foarte obosit, de lîngă Cristi Tănase și a înscris un gol care poate să decidă campioana României. Zicu a alergat atunci spre colțul terenului, și-a ridicat tricoul negru (negrul slăbește) și a lăsat la vedere un abdomen îndelung neglijat, dar încă decent pentru marea performanță – în înțelesul ei românesc. Carevasăzică nu e gras, ni se pare!

Faza aceasta rezumă destul de bine liga noastră, în care adevăratul Ronaldo, chiar dacă ar ajunge la cincizeci de ani și obezitate morbidă, tot ar fi, la pas, golgeter. Să nu uităm: cel mai bun jucător din România în ultimii ani a fost veteranul Lucian Sînmărtean, aflat înainte de un zenit totuși arab. Atît de mult a scăzut nivelul campionatului? Atît de buni au devenit, cu anii, jucătorii-speranță de la sfîrșitul secolului XX? Adevărul este, așa cum știau și latinii încă de acum două mii de ani, la mijloc.
Faza, deci. Pe de o parte, Zicu – care și-a tot irosit glezna, la nesfîrșit, magic. Pe de altă parte, Tănase – beneficiar dintotdeauna de o prezumție de talent niciodată confirmată. Ambii sînt acum mai degrabă bătrîni pentru fotbal. Și iată că acest Zicu arătînd lumii că nu e cu desăvărșire rotund poate să ducă pentru prima dată într-o jumătate de veac titlul la Tîrgu Mureș, după un sezon fabulos – în același înțeles românesc al cuvîntului.

Ianis a debutat în prima divizie la șaptesprezece ani (era încă mileniul al II-lea!) într-o victorie a lui Dinamo, la  nici douăzeci și doi de ani semna cu Inter Milano, fără să joace vreodată pentru Inter Milano, era împrumutat imediat la Parma, debuta la Parma într-un februarie tîrziu, la o victorie de rutină cu Sampdoria, Italia îl refuza, era trimis înapoi în România, rătăcea între Ștefan cel Mare și Giulești, prindea un sezon formidabil la Politehnica Timișoara, dar uite că avea – deja!, cînd? – douăzeci și nouă de ani, și la douăzeci și nouă de ani abia dacă mai prinzi Bulgaria, a prins Bulgaria, apoi a ajuns la capătul pămîntului, în Coreea de Sud, și-a trăit diminețile liniștite, s-a întors din nou și n-a jucat nimic la Petrolul Ploiești, a trecut munții și iată-l la patru pași de Everestul nostru.

Uitați-vă bine la Zicu: pare un om care a tot refuzat, fără să reușească, să crească. Uitați-vă bine: la fentele lui lejere, la golurile lui  rare, dar de generic. El e vulnerabil nu din viciu, ci dintr-o copilărie prea lungă. Mai contează? Ianis Zicu a marcat un gol pentru echipa națională. Un gol la un 3-1 cu Luxemburg, într-un meci jucat obscur la Piatra Neamț. Atît. Uitați-vă bine: el e o oglindă. Aici se află astăzi fotbalul românesc, așa arată, la apogeul gloriei actuale, și toate regretele sînt desigur tardive.