Jurămîntul lui Márquez

Mă aflu la mijloc între depresiunile nervoase ale prietenilor mei și entuziasmul lor, magic mai degrabă, cu privire la jocul de fotbal

Trebuie să îndur, săptămînal, o critică acerbă, dar justă adusă campionatului nostru cel de toate zilele, ligă în care cel mai bun fotbalist este un portughez mai bătrîn chiar și decît noi, ziariști care ne-am făcut totuși primul deceniu, obsedantul, de presă scrisă.

Mi se spune că, da, Teixeira de la Ploiești merită o reverență, dar și aia românească, dar în rest? Că, uite, prima divizie e o oglindă fidelă a societății noastre de cetățeni cu restanțe la întreținere și la viață. Că supraviețuim între micile noastre insolvențe, mințindu-ne că avem alt destin în afara falimentului. Că se joacă prost, dacă nu mizerabil, și că – la drept vorbind – cui folosește existența (da, existența!) fotbalului nostru? Că ne-am furat atît de mult căciula de am luat-o cu tot cu podoabă capilară și stăm așa, chei și fără nici un orizont, la o răscruce care oricum nu ne mai duce nicăieri. Că pasiunea care mai erupe pe la județ, în trena echipelor cîndva mari, nu ajunge, căci e tot o fugă de realitate!

Da – toate acestea le îndur. Pe de altă parte, există Leo Messi, acest gigantesc pitic, marcînd cu capul dintre fundașii lui Eibar, vrăjiți cum trebuie că au fost africanii în fața oamenilor îmbrăcați cu haine ca aripile de fluturi (detalii în cărțile kenianului Ngugi wa Thiango’o). Pe de altă parte, se așteaptă cu înfrigurare „El Clasico”. Și nici în această chestiune nu e limpede ce hram port!

Călător din secolul XXI, poposit și pe țărmul catalan, plin de o frumsețe sofisticată, dar încîntat și de arhitectura monumentală, artistocratică a Madridului, incapabil să detest nici pe Barcelona, nici pe Real, mă simt expulzat în mine însumi, ca pe o insulă.

Iar pe insula aceasta – îmi vin vești de la alți prieteni! – îmi e dat să citesc un text publicat la 5 iunie 1950 în ziarul columbian „El Heraldo”. Textul acesta poartă titlul „Jurămîntul” și este semnat de un tînăr gazetar convertit la febra stadioanelor. Numele său era Gabriel Garcia Márquez. Și scria cel căruia toți aveam să îi spunem Gabo că acolo, în tribune, privindu-l pe Di Stefano, îndrăgostindu-se de Di Stefano, ca de un maestru al retoricii, a simțit acea putere fantastică dată de abolirea simțului ridicolului. S-a simțit liber să iubească și să sufere dincolo de convențiile de dincolo de arenă. Márquez l-a urmat cu sufletul pe Di Stefano la Real Madrid. Dar cel mai important din cele scrise acum șaizeci și cinci de ani într-un ziar (ei bine, da!) columbian rămîne rîndul acela care anunță aderarea cu mîndrie la (ei bine, da!) „sfînta frăție a suporterilor”.