Suferințele Sfîntului Marco
Lupta lui Van Basten cu depresia ne arată o cale – calea corectă de a trece prin viață.
Eram pe atunci student la Universitatea Internațională din Tel Aviv. Locuiam într-un apartament dintr-un cămin studențesc, cu un chinez, un canadian și […]
Lupta lui Van Basten cu depresia ne arată o cale – calea corectă de a trece prin viață.
Eram pe atunci student la Universitatea Internațională din Tel Aviv. Locuiam într-un apartament dintr-un cămin studențesc, cu un chinez, un canadian și un american care nici nu ajunsese, conform dispozițiilor legale din statul său, la majorat. Acesta din urmă trecea drept un viitor geniu al informaticii. Noaptea citea Voltaire la lumina palidă a unei lanterne, ca să nu-l deranjeze pe chinez. Cu tînărul acesta am discutat, în bucătărie, o noapte întreagă cele unsprezece reguli pe care Bill Gates le-a evocat în fața unor elevi de liceu – chestii care nu se învață la nici o școală. Regula numărul nouă a fondatorului Microsoft era: Viaţa nu se împarte în semestre. Nu ai verile libere şi pe foarte puţini angajatori îi interesează să te ajute să „te găseşti”. Faci asta în timpul liber. Puștiul prinsese ideea și făcea totul ca să nu cadă în depresie. Poți să cazi în depresie chiar și pe malul Mării Mediterane. Întrebîndu-l ce va face totuși dacă se va întîlni cu „Urîta”, mi-a răspuns exact: un pas înapoi.
Mi-am amintit de pasul înapoi al tînărului american aflînd de suferințele lui Marco van Basten, omul. Fostul mare fotbalist a avut o carieră mediocră de antrenor. Specialiștii în psihologie sînt de acord: Marco van Basten a clacat pentru că a pornit prea de sus. Apoi, s-au adunat destule: i-a murit tatăl și a început să vadă norii negri, a cochetat cu suicidul, s-a îmbolnăvit de inimă, în cele din urmă și-a dat demisia din funcția de principal al lui AZ Alkmaar, o echipă olandeză de la periferia marii performanțe europene. Mai mult, a acceptat să fie secundul formației! E mai bine acum și are curajul să declare că e mai util lui AZ Alkmaar de pe poziția a doua.
Unii au văzut aici o cădere a marelui Marco, acela pe care, în buna tradiție italiană, galeria lui AC Milan îl sanctificase la timp. San Marco este – iată – la fel ca noi, supus căderii. Nu sînt de acord cu cei care consideră această faptă de viață o ratare a lui Van Basten. Dimpotrivă, găsesc aici o explicație pentru măreția lui. Cîți, cîți dintre noi, fie că sîntem ziariști blazați, feroce procurori, contabili iscusiți sau farmaciști oarecare, avem tăria pasului înapoi? Puterea de a recunoaște că viața ne-a dat, deocamdată, mai mult decît putem îndura? Cîți știm să o luăm de la capăt?
Pe Marco van Basten îl cheamă în acte Marcel. Și asta mi-l face simpatic. Cîți nu cunoaștem un domn pe nume Marcel? El a fost cîndva cel mai bun fotbalist din lume. Nu mai e, căci timpul curge în defavoarea tuturor, dar vorbind deschis despre suferințele lui – despre stres și despre depresie -, Van Basten arată încă mai mult decît obișnuia pe teren. Ne arată o cale. Pentru a fi puternic trebuie să știi cînd ești slab și trebuie să nu uiți să lupți. Și de aceea îi iubim pe sportivi – încă mai mult atunci cînd redevin oameni.