Care fair-play financiar?
Victoria Realului la Cardiff desăvîrșește măruntul adevăr că orice trofeu cunoaște un preț.
Poate că avea dreptate Cristian Geambașu când publica, ieri, în Gazetă un text care lăsa să se întrevadă un secret murdar în spatele musculaturii lui Gareth Bale, […]
Victoria Realului la Cardiff desăvîrșește măruntul adevăr că orice trofeu cunoaște un preț.
Poate că avea dreptate Cristian Geambașu când publica, ieri, în Gazetă un text care lăsa să se întrevadă un secret murdar în spatele musculaturii lui Gareth Bale, poate că așa este – dopingul e cheia corectă de lectură a succeselor echipelor spaniole de club în ultimul an. Bănuim. Nu avem date care să ne lămurească. Avem, însă, altceva: o obscenitate financiară reală, la vedere.
A jucat frumos Real Madrid în Supercupa Europei. O frumsețe care decurge din cultură, cu o eleganță în trena subtilității exersată într-un secol de bunăstare. Și-a etalat, totodată, un unsprezece de lux, care va fi greu de combătut în lunile care vor urma. A fost ca o paradă a bunurilor nobililor de care mulțimea nu se poate decât încînta. Jucătorii Realului, atît de costistori, sînt, de facto, intangibili. Care e, atunci, prețul? Cînd cumperi fotbaliști cu o sută de milioane de euro sau cu doar optzeci de milioane de euro, cine te poate învinge? Avea dreptate, tot ieri, și tot în Gazetă, și Ovidiu Ioanițoaia scriind că s-a întîmplat ceva fundamental greșit cu lumea în ultimele patru decenii.
Acest nou ev al opulenței dezlănțuite, neînfrînate, departe de a-l îmbogăți, distruge jocul de fotbal. Această despărțire brutală între cei foarte bogați și ceilalți este, cred, cel mai cumplit dopaj al timpului. Vanitatea, infatuarea, sminteala, toate îl urmează.
E ceva insuportabil în această permanentă cumpărare a gloriei. Un scriitor american dintr-o lume irosită găsea că generația sa de radicali și de deprimați n-a mai putut să pună nimic în locul vechilor virtuți ale muncii și ale curajului și nici în locul vechilor grații ale curtoaziei și – o! – politeții. Diagnosticul este exact și poate fi extins. Cred că scriitorul american anunța, în fond, lipsa măsurii, cea mai gravă dintre maladiile curente. E o boală incurabilă: ne costă, deja, prea mult visele.
Firește, și milionarii putred de bogați, achiziționați la suprapreț, muncesc, ba sînt chiar și curajoși. Au urcat Everestul, dar e un Everest prea fals sclipitor, o cochilie care ascunde un gol, căci ceva lipsește. E ceva greșit în rutina din acest insectar al faimei în care fiecare piesă scumpă e înlocuită de una și mai scumpă. Prefer acele echipe de juniori maturizați împreună, într-o camaraderie pe care pulberea succesului nu reușește să o nimicească. Desigur, așa ceva este, în noile condiții economice, o deplină naivitate.
Supercupele Europei, cum și supercupele lumii, ba chiar și supercupele măruntelor noastre vieți, au tot mai rar formă, și încă și mai rar fond, fără achitarea unei note de plată excesive. N-au dreptate frazele scrise să vîndă: nu totul este posibil, ba chiar totul e deja imposibil cînd lupți, în fotbal și în viață, în contra atotputerniciei zeului-ban, care, totalitar cum îl știm, nu cunoaște nuanțe.